Rolul unui remix

Rolul unui remix

De îndată ce baza tehnică de producție a muzicii electronice a fost asigurată, producătorii au început să găsească mijloace de a explora. Unul dintre primele roluri ale acesteia a fost de a reface piese consacrate, punând piatra de temelie a remixului. Acest mijloc a contribuit masiv la nașterea unor subgenuri muzicale însă, paradoxal, tot el contribuie la degradarea ei.

Prin remix, s-au născut multe subgenuri întrucât a fost mai ușor pentru un pionier muzical să pornească în explorarea unui nou stil de la ceva cunoscut. Astfel, remixul are un potențial de creație imens, întrucât un artist nu este nevoit să expună o singură variantă a producției sale, ci o poate reinterpreta la infinit.

Majoritatea stilurilor muzicii electronice s-au stabilit la sfârșitul anilor ’90 și cam acesta este momentul în care remixul s-a transformat dintr-o putere creativă într-un destructivă. Prin el nu s-au mai creat stiluri noi muzicale și doar subgenuri, iar din aceste subgenuri, alte categorii mai obscure la muzică. Această divizare a continuat până când muzica s-a îndepărtat de personalitatea artistului și a devenit un simplu procedeu tehnic.

Lipsite de suflet, remixurile și-au pierdut mesajul și în loc să inoveze, au început să dilueze muzica originală, afectând credibilitatea și calitatea întregii scene. Remixul a fost cel care a reușit să facă din muzică victima consumerismului.

Efectele sunt ușor de văzut astăzi, când se publică lansări cu patru piese, dintre care trei sunt remixuri, sau când un artist publică un album de douăsprezece piese, dintre care doar opt sunt originale, iar restul sunt, evident, remixuri. În marea lor majoritate o piesă reprodusă astfel nu aduce nimic peste piesa originală și dăunează calității lansării ca întreg. Pe piață efectul este mai mare pentru că face piese cu adevărat bune mai greu de găsit.

Nu credem că greșim când spunem că cei care lansează cele mai îndoielnice remixuri sunt cei care vor și săvârși fapte de practici neloaiale, umflând prin diverse tehnici topurile magazinelor online, pentru ca investiția lor să producă randament maxim.

Cea mai josnică utilizare a acestei tehnici este preluarea unor piese vechi la negru, modificarea lor sumară și lansarea lor sub un nume diferit de cel original, în așa fel încât cel care remixează să beneficieze de toată lauda și de toți banii. Acesta este modelul de afacere al celor de la Cécille Records, care sperăm să nu fie repetat, iar cel mai evident exemplu al acestei practici este lansarea semnată Butch, LSD-25, în care preia toată esența piesei din 1971 a celor de la Funkadelic, Maggot Brain. Contribuția autorului remixului este atât de neînsemnată în acest caz încât piesa nici nu trebuia lansată. Oricine poate să suprapună chitara originală peste un ritm pentru a obține același efect, însă unii fac muzică doar pentru bani.

Remixarea nu ar trebui interzisă, dar ar trebui ca producătorii să se simtă responsabili pentru ce pun în fața publicului, pentru că pe o piață pe care o lansare e vizibilă doar câteva luni, concurența prea mare doar îngroapă calitatea, în loc s-o promoveze.